Provocare

Astept cate un poem de la studentii rapusi de invatat in aceasta sesiune....asta pentru deconectare...

Vă muţumesc ...

Sfârşit de an ... cu bune si rele ...
cu reuşite şi nereuşite ...
dar cu o satisfacţie neaşteptata ...acest blog .
Început aşa dintr-o doară ...acum continuat pentru că ...
studenţii îşi doresc să scrie
ce satisfacţie mai mare poate avea un profesor ???
Vă mulţumesc !!!

Hotărâri, nehotărâri...

Fac ce fac şi tot din reclame mă inspir. V-o amintiţi pe cea de la Connex, al cărei slogan era ,,Viitorul sună bine”? Parcă este un motto de urmat. Trebuie să vă spun că sunt o nehotărâtă, şi nici acum , după trei ani de studii nu ştiu exact ce vreau să fac. Nu am nici un plan măreţ, nici un scop pe care toate forţele universului mă vor ajuta să îl îndeplinesc. Mă gândesc şi mă răzgândesc în privinţa viitorului meu. Sunt studentă la specializarea jurnalism pentru că îmi place, asta ştiu sigur, dar nu ştiu dacă îmi va plăcea să profesez această meserie. Şi apoi sunt atâtea lucruri pe care le poţi face în jurnalism, iar eu nu am învăţat decât noţiuni elementare. Sunt atrasă de creativitate şi în mod sigur nu mă imaginez lucrând la un birou şi executând acelaşi lucru în fiecare zi. Îmi doresc o viaţă agitată, aventuroasă. Vreau să învăţ, să ştiu, să cunosc tot ce nu pot învăţa la facultate. M-am săturat de teorie, vreau practică. Vreau să ţin camera în mână, nu să o desenz pe foaie, vreau să îmi văd numele într-o publicaţie importantă şi nu pe banala listă de prezenţă.
Încerc să mă bucur cum pot de timpul rămas din experienţa de student. Dar mă simt nemulţumită, frustrată, indecisă. Mai este puţin şi se va încheia această etapă a vieţii. Nu mă pot abţine să nu mă întreb dacă apoi voi reuşi să găsesc ,,cărarea galbenă” asemenea lui Dorothy din ,,Vrăjitorul din Oz”.
Sunt întrebări fără răspuns, ce nasc alte întrebări. Mă consolez cu gândul că poate nu sunt singura care nu aude încă glasul viitorului (profesional).


Rodica Zbârnă,
Jurnalism III

Mai e viaţă după studenţie?

Anii vin şi trec. Timpul e ca şi vântul. Nu îi poţi cere să treacă mai încet sau să se oprească în loc. Urmele pe care le poate lăsa pot fi adânci ca ale unui uragan sau invizibile ca briza unei nopţi de vară.
Cât de mult ne-a schimbat această perioadă numită studenţie? Câte dintre planurile noastre s-au realizat? Dintre ale mele sigur niciunul. Pentru că nu am avut nici un plan. Poate că a fost un lucru bun, astfel pot spune că nu a rămas nici un plan neîmplinit. Dar poate că fără un plan nu avem nici o direcţie, nici un scop măreţ spre care să ne îndreptăm. De vise nici nu îndrăznesc să vorbesc. Dacă mă întreabă cineva unde o să fiu peste un an nu voi avea nici cel mai vag răspuns. Poate că asta mă şi îngrijorează. Frica de a nu rata totul în viaţă. Ni se spune de atâtea ori să descoperim ceea ce ne place să facem şi să lucrăm în acel domeniu. Dar dacă au trecut atâţia ani de studenţie şi încă nu am descoperit? Aş mai face încă o facultate dar dacă nu o nimeresc nici de data asta pe cea potrivită mie? Nu cred că e o idee bună. Nu am nimerit-o nici cu liceul şi nu cred în expresia „a treia oară e cu noroc”. Am terminat mecanica şi sunt aproape de a termina jurnalismul. Ceva nu e la locul lui nu-i aşa?
Mă voi trezi într-o zi cu uşa realităţii trântită în nas. Cu un ceas care sună mecanic la aceeaşi oră a dimineţii, cu vocea nevestei pe fundal: „Scoală că tre să pleci la muncă!”. Recunosc că îmi este teamă de cotidian, de banal, dar mai ales de rutină. O să mă simt ca atunci când citesc un roman de-al lui Kafka: nu o să înţeleg nimic.
Am facut o înţelegere tacită cu mine însumi: o să mă las purtat de valurile sorţii şi voi vedea pe malurile cărei insule pustii voi naufragia. Nu poate fi o junglă mai periculoasă decât cea în care trăim deja. Până la urmă cei mai puternici vor supravieţui. Mă gândesc adesea de care parte a baricadei mă voi afla şi nu găsesc niciodată răspunsul oricât m-aş strădui. Poate că asta este şi partea frumoasă a acestei călătorii spre necunoscut numită viaţă.


Vasile Gâdinceanu

Studentul Mileniului III

Se zice că fiecare generaţie are stilul ei, liderii şi viaţa de student specifică vremurilor în care există. De aceea fiecărui om ce a trecut pragul unei instituţii de învăţămînt superior îi rămîne amintirea acelor ani frumoşi de viaţă srtudenţească. De fiecare dată ne vom aminti de colegii ,împreună cu care ne petreceam timpul, de profesori şi de fazele hazli petrecute la cursuri sau in pauze. Dacă lumea s-a schimbat şi viaţa studentului s-a adaptat lumi în care trăieşte.O lume în continuă mişcare cu din ce în ce mai puţin timp liber şi o goană după bani au transformat studentul şi viaţa pe care o duce. Trăind în era computerului studenţii păstrează azi legătura cu prieteni, colegi prin intermediul internetului şi mai puţin prin întîlnirea cu aceştia. Mulţi dintre colegi nu frecventează cursurile din diverse motive. Unul dintre motive este faptul că lucrează aceştia nu mai au timp de o viaţă studenţească. Marea majoritate dintre studenţi se intîlnesc doar la cursuri. Totuşi cîţiva dintre studenţi se mai întîlnesc după cursuri sau între la un suc în barul Universităţii. De obicei acesta este principalul loc în care studenţii se întîlnesc în grupuri mai numeroase datorită faptului că este cel mai facil loc de întîlnire find în incinta Universităţii. Studentul de azi are mai puţin timp liber la dispoziţie pentru distracţie întîlninduse mai rar şi pentru puţin timp, preferînd să spună ,, vorbim pe mes sau la telefon“. Principala greutate cu care se confruntă studenţi este timpul ,care este tot mai puţin pentru distracţie şi pregătire.O altă problemă o reprezintă şi faptul că unele cursuri nu sunt tipărite sau disponibile în format electronic pentru studenţi care nu au timp să frecventeze orele.În condiţiile actuale studentul mai are oare viaţă de student sau a dispărut complet?

Daniel Florin Ghiţă

Ce cred studenţii astazi, despre viaţa de student ..

Incerc sa aflu ce îi framântă pe studenţii mei ....ce gânduri îi macină ...
despre viaţa lor de student ...unul dintre ei a reuşit o confesiune ...mai romantic şi mai visator decât apare în ochii colegilor lui...merită felicitări pentru sinceritate !



Un nou început , un nou drum , o noua lume
by Tasente Tashy [ www.tashy.ro ]

În mod logic , un nou început trebuie să se dezvolte pe un nou drum care să ducă într-o noua lume . Totuşi , nu drumul în sine este înspăimântător pentru unii , cât sentimentul că se află pe acel drum , iar acea nouă lume de la capătul drumului este tot mai aproape.
Iată povestea unui suflet , care se află la uşile unui nou început , işi trage aer în piept şi porneşte în marea încercare a vieţii , cea de student.
Prima zi de student? Offfff. Câteodată vreau sa îngrop acea zi pentru totdeauna . Eram chiar in faţa universităţii , iar în creştetul clădirii - cu litere de-o şchioapă : “Andrei Saguna”. Am tras aer puternic în piept . Am făcut un pas . M-am panicat . Era mult zgomot in jurul meu . Dintr-o dată , o voce în capul meu m-a “trăznit” : “Ai încredere , eşti un bărbat puternic”. Problema era ca nu mă simţeam nici pe departe puternic. Mă simţeam ca un ... condamnat la moarte.
Am urcat scările parcă interminabile . Cu un “salut” in coltu’ gurii am defilat multimea. Holul era mult prea rece , mă trecea un fior îngrozitor . Şi brusc , parcă teleportat , mi-am regăsit fiinţa în faţa unei uşi pe care scria “sala 23”. Mintea mea zbiera la mine : “Te rog nu intra , o sa găsim noi altceva de făcut în viaţă”. Atunci a apărut aceeaşi voce , dar o simţeam în suflet : “Curaj , curaj , vei cunoaşte adevărata bogaţie”. Totul s-a luminat în jurul meu . O lumină puternică care venea dinspre sala cu pricina m-a cuprins de şolduri. M-a tras înăuntru , încet şi sigur. Tot ce-mi aduc aminte in acea ora au fost nişte voci înţelepte care-mi răsunau în cap ca nişte tunete. Mă depăşea situaţia , mintea mea zbiera de durere , sufletul meu îmi implora răbdare.
Credeam că n-o să ies niciodată viu din acea clasă. Eram tot transpirat. Timpul se scurgea aşa de greu încât simţeam că Cineva acolo sus işi bătea joc de mine. Cum am terminat ora , am şi dispărut ca un fugar obsedat de libertate. Am ajuns tot la acele scari buclucaşe si o forţă m-a “îngheţat” . Am avut o revelaţie . “Libertate ? Ce tot vorbesc ? Liber e atunci când eşti cultivat , când ştii totul . Atunci te poti considera pe deplin liber. Da ! Chiar aşa! Nu aş fi liber dacş aş depinde de cunoaşterea altora . Vreau sa fiu liber , vreau să cunosc. Vreau sa fiu liberrrrr!!!”.
M-am trezit brusc in patul meu. Doamne! A fost decât un vis . Am răsuflat uşurat . Ultimul cuvânt , “liber” , parcă şi-acum îmi răsuna în cap. Era calmul dinaintea furtunii. Chiar urma sa fie prima zi de student pentru mine. Iar m-am panicat. M-am grăbit să nu întârzii. Aceleaşi litere mari .“Andrei Saguna” parcă ieşite din vis. Totuşi am observat o mare diferenţă . Totul era viu lângă mine , totul era colorat. Am păşit agale de-a lungul aceluiaşi hol si m-am oprit la sala 23. Aceeşi sală 23 care m-a înspăimântat în vis. Am paşit timid , am salutat totul în jurul meu : colegii , tabla , profesorul , pereţii , nu a contat în acea clipă de transă prin care treceam. O voce , aceeaşi voce care m-a încurajat în vis , a ajuns la urechile mele : “bună ziua stimaţi studenţi” . Mintea mea s-a bucurat . În tot acest timp vocea aceea era profesorul din faţa noastră? Nu a mai contat de atunci. Poate adevărul este dincolo de capacitatea mea de întelegere. Am capătat încredere din acea zi . Am devenit curajos , insistent , activ , dornic de cunoaştere. A inceput să-mi placă . Totul mi se părea asa usor. Totul avea sens de acum , orice noţiune de care auzeam . În capul meu mi-a apărut o imagine care m-a emotionat atunci . “Frica” foarte posomorâtă şi tristă a deschis uşa minţii mele şi a primit “libertatea” în vizită. Cu o ultimă forţă , “frica” mi-a spus : “Adio. Mult curaj” ... si a dispărut.
“Libertatea” m-a îmbratisat şi cu o voce şoptită mi-a spus : “Acesta este începutul unei noi prietenii”
Colegii , care nu-i văzusem până atunci , s-au transformat în oameni ca şi mine. Nu erau cu nimic diferiţi faţă de mine. Erau aceeaşi copii dornici de cunoaştere ca şi mine. Am ajuns la o concluzie : Acele entităţi dornice de cunoaştere , defapt sunt un singur spirit numit STUDENT. Nimeni nu-i diferit de mine , nici nu are cum sa fie , deoarece provenim din acelasi suflet. Acel suflet trebuie să se lupte în viaţă ca să aibe şansa să se exprime . Din păcate , în România , aceste valori , studenţii , nu au oportunitatea să-şi arate adevărata valoare. Visul meu e ca şi alţii să vadă lumea aşa cum o vad eu , ca pe o oportunitate de a te exprima. Vreau ca pentru o secundă , conducătorii României , să se oprească din număratul averilor şi să ne audă şi pe noi studenţii, vorbind ca un singur suflet , la unison , cerându-le : Lăsa-ţi trecutul întunecat din inima voastră şi dăruiţi-ne un nou început. Drumul şi lumea o putem cladi şi singuri.

1 decembrie

De ziua naţională am fost curioasă să aflu cum au simţit şi ce au simţit
studenţii în această zi de sărbătoare naţională.....

Am primit un singur text dar cu mare bucurie pentru ca este ...al unui viitor ziarist ...editorialist ...chiar!



Azi mă simt mai român decât ieri


Luni dimineaţă mă urc într-un microbuz supraaglomerat cu miresme înţepătoare... dar nu de apă şi săpun. Se simte lipsa întrebuinţării lor periodice. Scuze, greşesc. Periodic poate însemna si o dată pe an. Reuşesc să mă urc ultimul pe ultima treaptă iar cei rămaşi pe dinafara, poate din ciudă, trântesc uşa şi îmi prind piciorul. Nu-i nimic – oameni suntem, mai greşim.
Marţi mă aflu la o oarecare activitate, într-o maşină, cu alţi 3 tineri. Geamul din faţă se deschide şi abia reuşesc să prind din priviri ambalajul ce rămâne în urmă. Mai târziu se deschide şi geamul din spate. Un pet de 2 l iese fuguţa pe geam urmat de o coajă de banană. Mă fac mic să nu mă atenţioneze cineva de afară că nu i-am atenţionat pe „colegii” mei. Dar nu-i nimic – oameni suntem, mai greşim.
Vine miercuri bine-mi pare, o băbuţă adună pahare. Mai merge lucrat la rimă dar bătrânica tot pahare adună. Se află într-un parc, îmbrăcată respectabil. Culege de lângă un coş de gunoi pahare de unică folosinţă, folosite cel puţin odată. Era bine să fi avut simţ civic şi să le arunce în tomberon dar le scutură uşor, ca pe o ceaşcă de porţelan, şi le vâră în traistă. Nu-i nimic - oameni suntem, mai culegem... pardon, greşim.
Joi sunt binedispus. Plec mai târziu de acasă şi scap de aglomeraţie. Merg pe trotuar şi dau peste clientul meu preferat. Mă aşteaptă în fiecare zi. Are două cârje, haine zdrenţuite şi bocanci rupţi. Stă rezemat de un perete şi mă salută de fiecare dată, cerându-mi 50 bani. Îi dau şi îl întreb dacă pot să îmi cumpăr un abonament la el. Zâmbeşte şi zice că nu a greşit cu nimic în viaţă. Hmm... poate nu e om!
Vineri e ultima zi de şcoală. M-aş putea duce mai cu drag dar nu se poate. Între noi ne cunoaştem doar formal, după nume, deşi suntem de 3 ani împreună. Fiecare profesor încearcă să ne insufle setea de cunoaştere. Nu mulţi reuşesc. Ni se cere să ne implicăm mai mult. Dar ceva mă opreşte! Ah da... am realizat că implicarea este direct proporţională cu încasarea de castane nemeritate. Oare şi în cealaltă parte a Europei e la fel? Dar oameni suntem – mai greşim.
Poate că sâmbătă e mai bine. Cine se scoală de dimineaţă... dar nu e cazul meu. Târziu deschid televizorul. Cineva iar încearcă să mă tâmpească. Ciudat dar nu e Elodia. Am auzit că o ţine Diaconescu la subsolul studioului, adică... pardon, garsonierei. Umorul lipseşte cu desăvârşire, sau cel puţin cel realizat cu intenţie. Gafele celor ce apar pe ecrane mai salvează situaţia. Un fotbalist zice că dacă marcam mai multe goluri ca ei câştigam şi un ministru se trage de bretele cu un rege. Dar asta e – oameni suntem, mai greşim.
În sfârşit vine duminică. Zi de pauză. Astăzi mă ascund de toţi şi de toate. Am învăţat multe din greşelile altora. Mi se spune ca e a doua zi din decembrie. A fost cumva ziua României?! Mai bine mă duc la biserică să cânte popa despre unul sau altul, politician bineînţeles. La sfârşit când dau să ies, mă întorc cu faţa spre uşa bisericii şi îmi fac evlavios cruce. Bineînţeles că nu am observat bătrânica ce îşi căuta de treabă pe la spatele meu. Un pas greşit şi mă împiedic de ea, cădem amândoi la pământ, iar coşul de colivă şi colaci se rostogoleşte uşor pe treptele bisericii. Eu mă uit la ea, ea se uită la mine! Printre obrajii roşii de ruşine şi miile de scuze pornind navalnic din buzele mele bătrâna reuşeşte să scoată câteva cuvinte: Nu-i nimic mamă... oameni suntem, mai greşim!
Vasile GADINCEANU